Albăstrele
Sinilii, pe şesuri, ce de albăstrele!
Şi privirea dragei – tot o albăstrea.
Râu-n zări desface sinilii cordele,
trec peste răzoare, eu şi draga mea.
Anii se vor duce, vor zbura ca norii,
oameni vor culege flori, ca şi acu.
Numai noi lipsi-vom, dar în lumea florii
albăstrele, poate, fi-vom eu şi tu.
Un flăcău va duce fata pe cărare,
despre fericire păsări vor zvoni,
cu-ale noastre sfinte albăstrele-n floare,
ochii dragei sale va asemui.
Adecvare
E târziu să-i mai ofere
Trandafiri sau albăstrele,
Căci, la anii ei, s-ar cere
Unguent cu gălbenele.
Parfum de dimineaţă
Pe lunci, covor de albăstrele
Culeg aur din soare
Au coborât cerul la ele
Şi-albina călătoare.
Un grup de panseluţe
Nu mai ia-n seamă bruma
Şi-au pus frumoasele catrinţe
Doar aşteptând căldura.
În colţul cu zambile
C-un zumzet ca-n uzine
Tot cursul unei zile
De harnice albine.
Parfum de dimineaţa până seara
Dăruie numai primăvara.
Toate florile-n buchet
Ghiocei, zambile, albăstrele,
Trandafiri, garoafe şi lalele,
Dălii, crizanteme şi bujori,
Toată grădina cu flori.
Narcise, orhidee, crini,
Floare de cactuşi cu spini,
Flori de nuferi de pe lac,
Am aflat că ţie-ţi plac.
Pe toate într-un buchet,
Cu celofan le-nvelesc.
Şi cu iubire berechet
Cu drag ţi le dăruiesc.
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte
E vremea cireşelor coapte.
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!
Îţi culeg un coş de gânduri, ca pe nişte fructe.
Cerul s-a sprijinit de fruntea unui munte.
E timpul să culegem muşeţel şi albăstrele.
Să adunăm din iarbă un coşuleţ cu stele,
Din care să îţi fac un colier,
Cât mai am timp, cât mai pot să sper…
Şi mai vreau să-ţi aduc o turmă de nori pufoşi,
Ca să ai din ce să faci gogoşi.
Şi de la zvârlugele alea de iele
Puţină pulbere dulce de stele…
Şi, dansând pe tâmpla mea, să dai timpul mai încet,
Că deja îl aud pe bătrânul ascet,
Care mă amăgeşte cu o eternitate…
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!
Curcubeu al fumului tigarii de iarna tarzie
O adiere uşoară a unui vânt
De liliac ameţit printre crengile unui trandafir,
Se îmbată cu petala unui crin prea verde
Ce zumzăie neliniştit la urechea unei albine.
O frunză albastră de cocos murdar
Vâjâie obosită la curtea unei lalele ce este răcită.
Un ghiocel face prea multă gălăgie
Şi sperie firul ierbii călcat de ultimul fulg
Al unei iernii ce a întârziat să vină.
Clinchet de albăstrele anunţă noaptea,
Se caţără veşnice iedere
Pe case proaspăt vopsite, se lipesc, mor…
Un ultim fum de ţigară ce iese din gura unui copil
Mult prea răzvrătit de obraznic
Topeşte mireasma curcubeului de culori.
Moarte nesfârşită…
Poezie uitată pe soneria unei vile,
O miroase o lalea uitată şi visează
La un alt clinchet de clopoţei mult prea veseli
Pentru a exista…
Mugurii răsăritului
Pentru ziua gândurilor mele
am păstrat şi soarele şi luna
lângă un buchet de albăstrele
pe care eu le privesc într-una.
Norii nu pot muri într-o noapte
când minciunile cresc în ecouri,
printre uragane resemnate
lângă legende puse-n tablouri.
Stelele nu împrăştie umbră,
dar dacă noi respectăm prezentul
vom aduce secunda celebră
să pună pe-o statuie momentul.
Toţi suntem nişte simpli trecători,
pe cărări fără umbre de statui,
cu scenele pline de mulţi actori,
unde doar o floare ai vrea să pui.
Numai petalele ne sunt comori,
care deschid poarta prezentului.
Dorim sădirea unei simple flori
lângă mugurii răsăritului.
Câte statui tulpina ta apleacă
pe câmp ceştile florilor ca pe o tavă
se înfioară în stânjenei licoarea lunei
albăstrelele urcă spre cer o apă suavă
iedera: tremurare în argint a strunei
păpădia îşi desface pânzele
cum îndulceşti gura aerului, cicoare!
trifoiul îşi adună ca miei frunzele
lucerna pune în glas o răcoare
rătăcire pe eşarfele ochilor
prin pieptul păsărilor de brumă
trandafirii opresc vântul în agrafa rochiilor,
muşeţelul clatină tălăngi ca o turmă
rătăcire prin scările buruienilor
în clopoţei inima lămpilor creşte
lalelele au păstrat amintirea iernilor
în artere, muşcatele au înălţat creste
circulaţia sângelui în garoafe
macii închipuiesc cascade
au adormit gârlele ca harfe
şoim, toaca de lemn roteşte, cade
în topaz se tulbură cerbii
rătăcire prin zăpada buzelor
luceferii au lins laptele cerului ca şerpii
au muşcat azima rumenită a fulgerelor
dar aii, margherită, floare stelară
prin catifeaua liniştii pirogă
ai dăruit o vioară
sufletul s-a umplut de văzduh ca o orgă
Albăstrelele
Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Şi-n a dimineţii farmec soarele cu drag privesc;
Fermecaţi de-a lor privire şi cuprinşi de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.
Prin frunzişul des şi verde se aud frumoase cânturi
Fluturaşii stau şi-ascultă legănaţi de blonde vânturi
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Şi-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!
Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturaşii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ş-o părere,
Păsările nu mai cântă şi fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraşi singurele. (Veronica Micle)
Apus de soare
Departe de tot ce-i omenesc
Uitând de tot ce-i pământesc
În extaz stau pironit
Privind un tainic asfinţit.
Ca-ntreaga zare-n lung şi-n lat
Nu-i alt tablou mai minunat…
De-un deal cu creştet auriu
Se lasă soarele umbrit
Ploaia de raze în zăvoi
Nişte culori şi forme noi
De adierile-mpietrite
Stau umbrele încremenite.
Un drum de-argint e apa-n maluri
Şi dâmburile-s valuri-valuri…
Apoi începând din vale
Culori din ce în ce mai pale
De albăstrele, rugi şi fragi
În contururi cât mai vagi
Redau neasemuit
Forme greu de-nchipuit…
Atât de pe nesimţit
Amurg e tainicu-asfinţit
A cărui umbră se întinde
Totul în juru-ne cuprinde…
Întregul orizont himeric
E mistuit de întuneric
Şi-n locul soarelui apus
Pe-oglinda mărilor de sus
Răsar nuferi tremurători
Şi corali strălucitori…
De frumuseţi înseninat
Sufletul s-a minunat…
Inima însă mă doare
Că totuşi e… Apus de soare.( Gheorghe Ionescu)
Ochii tăi
Mă mir de unde-atât albastru-n ochii tăi!?
De unde atâta limpezime,
atâta lumină şi soare,
când te ştiu ca pe un căutător de
anotimpuri noi,
pe care nu le-a trecut nici măcar o pasăre,
nici un înger şi nici o femeie,
pentru că atunci, eu nu mai eram singur azi
şi aş fi învăţat să măsor timpul cu inima,
fericirea cu pasul, bucuria cu glasul,
pe care nu mi l-am auzit niciodată!
Ah, cum se mai leagănă cerul
în ochii tăi, aşa…
… ca pe un câmp bătut cu albăstrele!
Închide-i iubito
şi tot albastrul văzduhului se va face scrum!
Ca să mai existăm,
Magul va trebui să reclădească lumea! ( Ovidiu Vasilescu)
Covor românesc
Ca o câmpie, oglindind întinsul,
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând,
Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul
Din depărtate vremuri luminând.
Împestriţat cu crini şi lămâiţă,
Cu albăstrele şi cu maci duioşi,
Vii, flori de liliac sau romaniţă
Te fac să te apleci, să le miroşi.
Pus în perete, lângă pat, în casă,
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie.
Îi simţi răcoarea dulce de mătasă,
Şi parcă vântu-l simţi cum te adie.
Lucrat adânc din lână şi culoare,
Cu-nseninări şi arbori fel de fel,
Odihna lui te-mbie la visare
Şi la un somn pe pajiştea din el.
Iar când în seară luna cu lumină
Loveşte-n el, cu razele pieziş,
Un greier sare, crede că-i grădină
Şi cântă de acolo pe furiş. (Virgil Carianopol)
Albăstrea
M-am mânjit tot, pe iris, de la ea;
o minusculă perlată de la cer,
tot adunat pe o cojiţă de mister
c-un fir de galben praf… O albăstrea.
Îmi plânge suflet tot privind-o fină,
pierdută-n pajiştea de verde,
se aplecând suav la zborul de albină
şi iar zâmbind frugal, să mă dezmierde.
M-aplec cu grijă, s-o ating, plăpândă,
de un albastru nemaiîntâlnit, aproape-o boare
de puf fin, pluş pe un firicel, o blândă…
Mi-aş da din viaţă, să pot fi ca ea… albastră floare! (Daniel Radulescu)
Albastru, albastru…
Se pleacă cer pe mare din picuri albăstrele
Pe boabe întunecând în albastru-nchis de vie,
Se revărsând prin vene, în pasta pe hârtie
De-un băieţel în bleu, cu palme mititele.
Sclipeşte ametist în raze subterane
Prin prismele de roci din râuri cristaline
Spre funduri de atoli de bleuri pur divine,
Până-n afund de gheţuri de-arctice canioane.
E tonul de-o planetă ce-şi are crez în Biblis,
Răsfrântă de milenii spre înaltul purităţii
Sălăşuind fulgi, duhuri, pe sfera libertăţii
Topită-n cristalinul pe albastrul dintr-un iris.(Daniel Radulescu)
Căci aceiaşi erau salcâmii, cu bogate coroane, aliniaţi de-a lungul ambelor părţi ale drumului; acelaşi era grâul des, cu spicul auriu şi mare, prin care o mână nevăzută şi un capriciu de bun gust al naturii presărase aceleaşi albăstrele, mac roşu şi rochiţa rândunicii; aceleaşi erau casele izolate şi satele presărate la picioarele dealurilor; aceeaşi văpaie a soarelui de vară şi aceiaşi stâlpi de telegraf, pe care erau animate aceleaşi sârme de favorizare a convorbirilor la mari distanţe. Dar sufletele tinerilor se desfătau şi simţeau acea uşurare înaripată, ca după spovedanie. Şi totuşi, gardurile, zidurile, stâlpii de telegraf deţineau secretul unei noutăţi a anotimpului. (Gheorghe Ionescu)
Ce mi-aş dori de ziua mea
Doresc să râdă-n zare magnoliile şi crinii,
Să cânte maci din rai pe-al inimii altare,
Divin să înflorească, în taine, trandafirii,
Să-i înţeleg pe rând, iubind, pe fiecare!
Să fiu mereu o rază de soare arzător,
Să port parfum în suflet, pastel de primăvară,
Prieten credincios să pot fi tuturor,
Cu picuri de tandreţe să şterg orice povară!
Să pot să mijlocesc oricând în rugăciune
Pentru acei ce plâng şi lacrima-i înfrânge,
Să fiu smerit şi blând, făcând doar fapte bune,
Iubind neobosit, căci dragostea învinge!
Să urc pe înălţimi, dar să rămân smerit,
În salbe să prind aştri, magii de vis şi stele,
Credinţa să-i redau aceluia lovit
Şi sufletul să-mi fie tivit cu albăstrele!
De muntele-i prea mare să-mi pară că e vale,
Un fluture zglobiu pe gene să-mi danseze,
Să nu m-abat nicicând din a credinţei cale,
În suflet cor de îngeri să cânte, să vibreze!
Sfinţit cu har ceresc, biruitor prin fapte,
Să ard precum o torţă, să fiu un far aprins,
Să pot să-L mulţumesc pe Dumnezeu în toate,
Să nu mă las nicicând de nimenea învins! (Ines Vanda)
Chirilă Simona Dumitrița 